Hans Belting şi viziunea apocaliptică asupra istoriei artei. (2010)
Raportări la tendinţele artistice actuale
Posibilaul sfârşit al artei?
Dntre tendinţele contemporane, HB dovedeşt eoarecari afinităţi cu conceptualismul, comentând şi reproducând panoul lui Baldessri,
(il. 32), pe care stă înscris : „Aci nu se găseşte nici un fel de artă”.
Sau- descrie insistent performance-ul lui Herve Fischer, care proclama sfârşitul istoriei, de fiecare dată când tăia o sfoară în
faţa publicuui. (Pg. 180-181.) Conceptualisml este tendinţa cu ccel mai mic procent de valoare artistică dintre tendinţele actuale, ceea
ce ne spune ceva şi despre lipre de apetenţa pentru artă a antrpologului Belting.
În comenariile sale, HB nu acordă prea multă încredere post-modernismului, deşi apariţia curentului antropologic în domeniul
istoriei artei s-a produs concomitent cu conturarea fenommenului post-modernismului, care nu mai permite „caserări”, ci implică o
dispersie a tendinţelor., după cum remarcă şi el.
Valul postmodernist, care legalizeaază anti-structurarea, (ca şi pastişa şi chiar plagiatul în unele momente), împiedică conturarea tendinţlelor, permite preluarea pe criterii subictive a unora sau altora dintre formulele artisice anterioare. „Între timp arta s-a dispersat într-un spectru de apariţii contradictorii”. Se constată „ pierderea unui concept unificator”. observă HB. (Pg..19) Şi mai adaugă: „Ritmul în care apar invenţiile artistice s-a acelerat, dar forţa înnoirii a scăzut în aceiaşi proporţie, deoarece nu s-a creat nici un stil nou. De mult timp toate stilurile suportă să coexiste şi artistul este liber să aleagă ce fel de artă vrea să facă…. ( Pg. 21)
După cum mai menţionasem, HB explică această răsfirare a tendinţelor artistice prin voinţa de „dezrămare” nu numai a istoricilor:, ci şi a a artiştilor înşişi, care doresc să se mişte liber dincolo de ramele unor formule fixe.
Pentru HB, toate fenomenele evocate mai sus, integrabile în filonul postmodernist, indică „semnul pauzei”care a intervenit în desfăşurarea activităţii artistice, deruta existentă în cercurile artistice,, derută care are drept consecinţă poziţii individuale, dezşegate de fundamentul necesităţii istorice.HB citează o serie de autori care s-au lansat în a susţine întrruperea cursullui de dezvoltare al acivităţii artistice, autori are au vorbit despre „post-istorie”, despre „sfârşitul istoriei” în domeniul activităţii artistice, ca Arnold Gehlen sau Wolf Lepeies (Pg- 191).
Pentru HB, ca urmare a „desrămării, artei”, s-a conturat „o nouă epocă, a deschiderii şi nedefinitului, ba chiar a incertitudinii, care se transmite asupra artei însăşi”. (Pg. 24) Ba presupune chiar că se pune întrebarea „dacă pur şi simplu arta nu cumva s-a epuizat şi pregăteşte doar mai degrabă o retragere din luptă. …. „(Pg. 013 ?).
Este ipoteză, la care revine şi în alte pasje ale cărţii sale- -osibilului sfârşit al iniţitivelor artistice în geneal: „Discontinuitatea dintre practica vechii arte şi a celei contemporane duce la teza că arta, aşa cum este ea înţeleasă astăzi, a fost invenţia anumitor culturi şi anumitor societăţi, deci este un fenomen, pe care nu-l întâlnim oricând şi peste tot şi deaceea nu estesigur că va supravieţui în toate epocile viitoare. În loc s-îi înţelegem existenţa ei ca un dat indiscutabil, putem să ne întrebăm încă odată cum de a apărut şi ce roluri a îndeplinit în cultură: fără îndoialăcă alte roluri decât cele în care o întâlnim astăzi. ….Dat fiind însă că arta nu ne mai însoţeşte permanent,, avem dreptul să ne întrebăm, cum trebuie înţeleasă istoria ei de până acum”… Arta… pentru noi nu mai este ceva de la sine înţeles” şi deci trebuie să-i acceptăm „istoricittatea ei întreruptă”, ( Pg 170.)
Ca partizan al legăturii indeniabile dintre evoluţia socială şi cea a activităţii artistice şi, mai ales ca antropolog, Hb ar fitrebuit să conştientizeze faotul că, paralel u scurgerea inexorabilă a timpului, istoria, avoluţia socială lîşi va pune amprenta asupra evoluţiei mentalităţilor şi a fenomenelor culturale, nclusiv a celor artistice, determinând luări de poziţie, direcţii şi chiar stiluri. Nn se poate ignora datul că pornirea către crearea de forme –recipiente ale expresiei artitice este înscrisă în însuşi algoritmul fiinţei umane. Perspectiva apocaliprică a sfârşitului artei rămâne „o viziune”.
HB consideră însă, că căactivitatea artstică nu are o deosebită relevanţă pentru societatea umană. .Repetând în mai multe contexte caracterizarea artei ca fiind „doar o ficţiune” , (ca de ex. la pg. 22 113, 118 sau 194, în toate cazrile citându-l ca voce autorizată pe Marcel Duchamp), sau chiar o „ficţiune istorică”, deci perisbilă, HB pare că vrea să se auto-convingă că poate reduce arta la un capriciu, fără relevanţă pentru viaţa „adevărată”, o ocupaţie nesenmificativă, în ambele sensuri –neimportantă în raport cu realitatea şi ne-purtătoare de semnificaţii. „Dealtfel prin recunoaşterea că este şi rămâne o ficţiune se răspunde –negativ- şi la problema relevanţei ei în raport cu viaţa „ (pg. 22) Adevărul ei nu poate fi decât „estetic sau mettaizic”,(pg.194) deci imaginar -în concepţia sa. Arta este „un mit” (pg. 107), pe care trebuie să-l dărâme.
HB nu-şi permite să susţină până la capăt iminrnţa ăsfârşitului artei. El mizează în oarecare măsură pe redresarea activităţii artistice,
de ex. în ramurile, care folosesc noile tehnologii „Inovaţia în imagine rămâne deci de dorit şi astăzi această dorinţă este împlinită,
deoarece s-au schimbat mediile şi tehnica. …. Artiştii, care folosesc fotografierea sau filmarea pot să îndrăznească să
abordeze teme referitoare la oameni şi societate, teme care nu mai sunt exprimate de arta profesionistă din galeriile occidentale. …. Pe de
o parte, se conturează utopia că arta devine pură tehnică şi deci auto-exprimarea omului se desfiinţează definitiv. Pe de altă parte,
apare părerea că şi tehnica îşi pregăteşte treptat mijloace de expresie proprii, cu care artistul poate lucra, aşa cum lucra înainte
cu pensula şi paleta. (Pg. 194-105.)
HB se mai referă şi la o tendinţă, căreia pare să-i acorde oarecare şansee (nu prea multe), doearece îi dă impresia că are contingenţe cu direcţia antropologică a istoricilor. „Interesul pentrru antropologie a luat locul interesului pur pentru imanenţa artei. Contradicţia dintre artă şi viaţă, din care arta şi-a tras cel mai mult puterile, a dispărut acolo unde arta plastică de astăzi şi-a pierdut graniţele precise faţă de alte medii şi sisteme de interpretare simbolică.” (Pg.122) Reluând referirea la aceste tendinţe (nu fără o tentă ironică) a mai spune: „Astăzi este mai important ca artistul să ia poziţie, decât forma în care o face. Între timp au devenit la modă artiştii care iau poziţie faţă de rasism, sexism, şi SIDA –,address issues, „-remarcă şi HB. (Pg. 57.) Ceea ce i se pare totuşi “o manevră de reînviere. …” ( Pg. 60).
Problema care se pune este,că manifestările care se vor integrate în contextual istoric -social –preecum „bienalele” sau „proectele” cu titulari impunătoare- nu au impactul social şi teoretic dorit, tocmai din pricina lipsei de substanţă artitsică, nesajul intelectual dovedindu-se şi el cam sărăcuţ.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.